Q&A despre conferința privind gândirea iraniană prerevoluționară

Q&A despre conferința privind gândirea iraniană prerevoluționară

Screenshot din seminar (foto: YouTube)

Vladimir Mitev răspunde colegilor de la Centrul de Studii asupra Orientului Mijlociu și a Mediteranei din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca

În a doua parte a conferinței ”Motive sociale și anticoloniale în gândirea iraniană prerevoluționară” Vladimir Mitev a răspuns unor întrebări despre relațiile între Vest și Est, colaborările academice posibile și falia între lumi, precum și despre semnificația gândirii lui Ahmad Fardid și a lui Jalal Al-e Ahmad azi.

Marius Lazăr: Perfect. Mulțumim, Vladimir. A fost absolut fascinantă și foarte bogată și plină prezentarea ta. Eu am rămas așa, un pic hipnotizat. Și impresionat pentru că a fost o prezentare foarte fluidă.

Înainte de a da drumul discuției noastre, discutând în prealabil, Vladimir m-a întrebat dacă e o problemă că nu are o prezentare, mă rog, PowerPoint sau cum se face de obicei. I-am răspuns că nici vorbă, nu este nevoie pentru că tu discuți idei. Ceea ce s-a și întâmplat.

Și tu însuți ești nu doar bulgar, nu doar românizat, ci într-o foarte mare măsură, cred că te-ai și iranizat. Cred că e o virtute, absolut, dar ceea ce observ eu, cumva, este că islamizarea ta nu merge înspre direcțiile care nu sunt întotdeauna foarte agreabile în spiritul și natura iranienilor. Deci ai prins partea bună din autenticitatea iraniană, să zicem așa, şi acum ascultându-te, făcând toate aceste conexiuni absolut fascinante și chiar mă bucur.

E o prezentare care mie mi-a plăcut enorm, și o zic asta foarte sincer și ascultându-te și reflectând la ceea ce ai zis tu, cu toate aceste, cum să spun, travalii ale gânditorilor intelectualilor iranieni de a găsi soluții. Mi am dat seama, probabil că ar putea să fie o impresie. Poate voi știți mai bine, cei care lucrați mai serios și mai temeinic pe gândirea iraniană sau pe cultura iraniană, că într-o foarte mare măsură poate toate aceste încercări de a-și regăsi identitatea, calea, originalitatea, autenticitatea – că toți suntem în spiritul gândirii existențialiste a lui Heidegger – cumva toate acestea nu sunt de fapt decât tot expresii ale acestei aroganțe iraniene de a se considera altfel, superiori, diferiți intangibili cumva într-un fel de esențialism iranian propriu, autentic, care nu trebuie să se lase intoxicat, nici nu știu cum să-i zic, occidentalizat de toate aceste influențe externe și, într-o foarte mare măsură, genul acesta de reflecții, care, evident, demersul tău face parte sau se înscrie foarte bine în circuitul mai larg al reflecțiilor legate de ceea ce se numește postcolonialism în sensul cel mai larg. Foarte multe culturi care au suferit această tutelă, influență, dominare occidentală și în cazul Indiei la fel (ai vorbit foarte frumos despre Gandhi), și în Asia de Sud-Est, în Indonezia, în spațiul african la fel există nenumărate reflecții și căutări identitare ale populațiilor de acolo, încercând cumva să iasă din ceea ce a fost etapa sau perioada lor, sau perioada lor supusă modernității occidentale.

Iranul la fel, din secolul XIX, când suferă masiv presiunea politică și militară, economică și intelectuală a Occidentului. Rusia la nord, Marea Britanie la sud în Golful Persic. Există o întreagă epopee a acestei interacțiuni a iranienilor cu Occidentul. Sau a unor luări de poziții a iranienilor în raport cu Occidentul. Deja în perioada Qajară, inclusiv teologi șiiți, mai ales cei implicați în revoluția constituționalistă din 1905, au avut această ambiguitate a relaționării în raport cu această modernitate. Ei au vrut să preia din Occident elemente ale culturii politice sau în sensul mai larg, ale modernității occidentale – parlamentarism, constituționalism, de exemplu, teme care nu erau neapărat specifice culturii de tip tradițional islamic. Dar în același timp toate aceste asimilării au fost gândite într-o logică proprie de a le adapta la un specific și la o autenticitate iraniană. Deci vorbim de o lungă istorie a acestei relaționări cu Occidentul. Și asta era cumva ideea, care probabil că nu știu cât este de neapărat autentică că, într-o foarte mare măsură, aceste încercări de redefinire a unei identități proprii se înscriu în acest spirit al iranienilor de a se considera, mă rog, cu o expresie foarte clasică deja, centrul Universului. Și revenirea spre mistica persană, spre islam, toate acestea se înscriu în această dinamică. Acest traseu, această traiectorie a regăsirii unei diferențieri față de Occident. Întrebări? Viviana.

Viviana Movileanu: Eu am fost foarte atentă la prezentare. Eu voiam să fac pur și simplu un elogiu Occidentului pentru că am ascultat prelegerea. Construcția europeană se ţine pe niște piloni care sunt, de fapt, universitățile noastre. Adică toată construcția europeană, toate fondurile care vin – cele structurale, ele de fapt se referă la acele disfuncționalități care apar între diferite sisteme de învățământ care se găsesc, începând cu secolul al XII-lea, pe continentul european. Sunt două modele – cel nordic şi cel sudic mediteranean. În fine, e o poveste lungă: istoria universităților europene este foarte interesantă, dar în această idee, eu acum încercând să fac un elogiu al Occidentului, vreau să spun că Universitatea din Cluj este un pilon pe care se ține construcția europeană. Universitatea din București este un alt pilon pe care se ține construcția europeană. Și Universitatea din Sofia este pilonul pe care se ține construcția europeană. Noi trebuie cumva să înțelegem lucrul ăsta și să nu mergem împotriva originii. Deci noi nu putem să existăm fără aceste școli, iar problemele care apar și pe care nu înțeleg de ce iranienii nu le înțeleg în aceste școli – corupția din interiorul acestor sisteme care sunt disfuncționale, dar sunt disfuncționalități, nu sunt conectate unele la altele, bine, sunt fonduri structurale care încearcă să rezolve aceste probleme. Ele apar, nu se discută transparent, și apare o imagine greșită a Occidentului în Orient, asta văd eu, mai ales că în mod special mă ocup de fonduri structurale și de construcția europeană. Eu vin pe partea cealaltă, eu sunt în opoziția prelegerii.

Marius Lazăr: Pot să zic că există enorm de mult critici, multe critici din lumile non-europene sunt produsul, să zic, influențelor Occidentului. Este neîndoielnic și este vorba de alte instituții şi de practici politice, economice, ideologice – ideea statului națiune și așa mai departe. Nu asta e problema, că Occidentul nu ar fi avut un rol. Problema nu este neapărat dacă Occidentul a fost bun sau rău pentru Iran sau pentru Irak sau pentru Egipt sau pentru Maroc sau pentru Algeria. Toate aceste discuții care au loc în spațiul iranian, se întâlnesc în narațiunile elitelor naționaliste, sau nu doar naționaliste. Toate aceste state generic desemnate, să zicem, postcoloniale. Deşi poate nu toate au fost colonii în sensul clasic al termenului. Iranul nu a fost colonie, dar în schimb a avut o foarte prezentă influenţă occidentală, dar mai ales ceea ce i-a deranjat probabil foarte mult pe iranieni, nu atât faptul că Occidentul a intrat în Iran, cât mai ales că elitele care a condus Persia – Pahlavi ca și Qajarii înaintea lor… ultimii qajari au fost fascinați de modernitatea tehnologică, științifică şi culturală, occidentală și au copiat o foarte avid…

Problema e că propriile lor elite s-au distanțat de autenticitatea iraniană și că au trădat cumva spiritul autenticității iraniene, chiar dacă şahul Reza Khan și ultimul shah Mohammad Reza Pahlavi însuși s-a aflat în logica construcției unei superbii iraniene, a unei specificități iraniene. În 1971, când au fost marile evenimente de la Persepolis, când se celebrau 2500 de ani de la Imperiul Persan, el însuși a încercat, cum a zis și Vladimir, şahul a avut enorm de mari ambiții geopolitice, militare, economice legate de destinul Iranului. Cum să spun, deși Iranul nu avea potențialul real să genereze genul acesta de ambiție care nu erau nici măcar ideologice, ci era o ambiție de grandoare. Șahul însuși s-a servit de Iran de întreg sistemul iranian ca un fel de trambulină pentru propria sa ambiție de grandoare și de măreție. Deci este o paradigmă cumva a mentalității iraniene. Și nu întâmplător iranienii au empatizat foarte mult cu germanii, cu Germania în secolul XX. Germania avea genul acesta de fascinație, proiectau grandoare asupra ideii lor de Europa. Germania über alles. La fel și iranienii ar putea să zică Persia über alles, adică Persia deasupra tuturor. Toți acești intelectuali, pe care, mă rog, eu nu-i cunosc foarte bine. Din păcate, nu am avut timp să mă dedic lor, dar eu așa intuiesc, așa cum am spus, ei înșiși sunt, probabil că așa se văd ei ca expresie a acestor încercări de regăsire a unei grandori iraniene la nivel cultural, intelectual. Adică Iranul să nu fie atât de mult intoxicat de ceva care nu este autentic iranian. Vladimir. În fond, tu trebuie să vorbești.

Vladimir Mitev: Dacă îmi permiteți doar pe scurt. Iertați-mă nu știu ce ating pe Zoom. Sper că voi rezolva. Oricum. Trebuie definit foarte precis ce înțelegem prin critica Vestului, ce înțelegem prin termenul ,,Vest’’, ce înțelegem prin Iran. Pentru că, de exemplu, în vremurile lui Rouhani, probabil știți că Iranul a avut mai mulți miniștri cu doctorate obţinute în SUA decât guvernul american. Și asta a fost scris în presa americană. Deci nu este fake news. Practic Iranul a avut atât de muți oameni școliți în Vest sau în SUA,că într-un moment dat când a vrut să facă o deschidere spre același rău sau Vest, au numit în guvern foarte multe cadre şcolite în Vest. Și asta a fost un semn, probabil. Acești oamenii au contactele lor și așa mai departe.

Eu, probabil, nu am explicat bine. Când se discută despre aceste lucruri, eu încerc să le discut informându-mă şi cunoscând. Deci nu zic obligatoriu că fac o critică a Vestului sau o critică a Iranului. Mi se pare interesant că parcă există acest înţeles de trădare. Mi se pare interesant de studiat pentru că acest înţeles apare de mai multe ori și în zona noastră. Și tot așa încerc să fac niște paralele.

Desigur fără a fi opinia mea definitivă, eu încerc mai mult să studiez și să învăț. Mulțumesc pentru critică. Dacă înțeleg corect, avem și noi fundamente pe care trebuie să ne bazăm. Desigur, trebuie să cunoaștem foarte bine pe ce ne bazăm, pentru că eu, de exemplu, chiar azi am trimis un articol către un jurnal din România în care discut, de fapt, despre influența intelectuală europeană asupra acestor autori despre care am vorbit acum. În opinia mea, această influenţă este foarte puternică și am sugerat că ideea de om complet este o idee heideggeriană. Practic, datorită acestui studiu pe care îl fac, am cunoscut și o parte din gândirea intelectuală vest-europeană și sunt foarte mulțumit de asta. Pentru că sunt surprins cât de puțin citim, de fapt, în Bulgaria și cât de puțin cunoaștem zona europeană, de exemplu, nu doar Iranul.

Ion Josan: Nu știu cum vi se pare. Cred că și lui Vladimir, paradoxal, faptul că tot timpul acești intelectuali vorbesc despre autenticitate, încearcă să se apropie cumva de un suflet iranian pierdut sau islamic, musulman pierdut și toţi trec toată dorința asta de întoarcere spre niște forme autentice printr-un limbaj care duce foarte mult spre Europa, spre filozofi europeni. Până la urmă, vorbim despre autenticitate, dar ne pierdem în limbajul ăsta al filozofiei europene, nu modul lui de raportare la existență până la urmă care este european și atunci nu știu, Al-e Ahmad îmi pare mai mult un gânditor care trăiește, care viețuiește ideatic într-o lume a ideilor europene și prea puțin în mediul filozofiei persane vechi, în ghilimele autentice. Până la urmă cum vezi? Cum poți recupera autenticitate trăind mai mult în spaţiul ideatic european.

Vladimir Mitev: Este un detaliu că Al-e Ahmad a scris și niște jurnale de călătorie și, în afară de faptul că a fost în SUA, cu invitația domnului Kissinger, despre care ştim astăzi, sau că a fost la Moscova de asemenea, din ce știu, a fost și în Israel, invitat de guvernul israelian și a făcut pelerinajul la Mecca. Și după fiecare asemenea călătorie semnificativă, el a ieșit cu un text. Problema mea, cel puțin pentru a da un răspuns foarte bun, este că nu cunosc foarte bine textele legate de Israel și de Arabia Saudită. Știu în general, de exemplu, ideea de la acel saudit este tot legată de mase, deci chiar cred că așa se numește, Lost in the Crowd in engleză – cred că așa a fost tradus acest jurnal de călătorie. Mi se pare că Al-e Ahmad într-adevăr a făcut un fel de literatură angajată, sau cum să mă exprim eu, el a trăit ce gândește. El a avut niște căutări. Știți că el provenea dintr-o familie religioasă, dar nu a urmat planurile tatălui său și a trăit foarte mult timp o viaţă laicizată, fiind legat și de Partidul Comunist și apoi de Mișcarea a Treia Forţă care a fost pro-Mossadegh, dar antisovietică. Și la sfârșitul vieții sale, parcă descoperind potențialul islamului de schimbare a cuiva în societate, a ajuns la aceste călătorii. La Mecca parcă și-a dezvoltat suplimentar ideile. Mai mulți oameni chiar spun că nu există autenticitate. Practic există un fel de setare, de exemplu, în care acționezi cu determinare, acționezi cu atenţie, ești atent deci și implicat – astfel de lucruri caracterizează o abordare autentică a vieții. Dar mai greu se poate imagina că cineva este autentic și ceva este autentic într-un sens cultural. Și eu mai degrabă dacă mă refer la autenticitate sau la această revigorare a tradiției, asta este pentru că, în opinia mea, această traumă de care am menționat, a existat și văd că protagoniştii sunt sinceri. Nu îi văd anti-occidentali sau anti-vestici, anti-estici sau anti-orice. Pur şi simplu, în cultura lor, în granițele lor – în eul lor, dacă vrei – ei căutau o soluție a traumei. Trebuiau să o atace cumva și mi se pare că noi, nefiind în Iran şi neavând inițiere în privinţa contradicțiilor iraniene, atunci când auzim niște cuvinte le luăm foarte literal. Poate că greșesc. Desigur sunt multe opinii. O opinie ar fi că este vorba de o renegociere internă în Iran și de asta aveau nevoie de mobilizare și tradiție, iar islamul sau marxismul ofereau mobilizarea în vremuri grele înainte de revoluția islamică. Iar după Revoluție au loc diferite mobilizări. Vedem că, în 2009, a fost o mobilizare, parcă a unor anumite ONG-uri iraniene sau a unei clase de mijloc.

Asta chiar nu am spus, dar în aceste zile am încercat să intervievez o doamnă. Nu am reușit, dar ea este traducătoarea romanului The Morning After, care a fost tradus recent în engleză și a unui roman care este cumva opusul acestei tendințe proletare de care vorbesc astăzi. E scris, cred, în 1995, și repede tradus chiar în germană. Este un roman care arată că, în prezent, progresismul se află la clasa de mijloc, nu mai este la muncitori sau la cei oprimaţi, cum se credea că a fost înainte de Revoluție. Dar astăzi sunt deja alte vremuri. Deci s-a schimbat societatea. Nu știu dacă am răspuns bine, sper că este de ajutor.

Marius Lazăr: Dragoș.

Dragos Becheru: Eu aș fi curios în ce măsură avem, precum în romanul Unchiul Napoleon, elemente de rusofobie în scrierile autorilor iranieni? Dacă sunt combătute curente ale culturii rusești care știm că a avut o influență cel puțin inițial asupra Iranului, sau dacă este subsumată culturii vestice până la revoluția bolșevică și după aceea stânga oricum internaționalistă nu mai poate fi considerată vestică.

Vladimir Mitev: Şi eu am pus această întrebare unor cunoscuţi din Iran, pentru că citind despre despre anticoloniale, mereu Marea Britanie apărea în prim-plan. Și ei mi-au spus că sunt autori care sunt și cumva sceptici faţă de Rusia. Dar eu cunosc mai puţin ce scriu ei în prezent. Ceea ce pot spune din experiența mea. Am avut ocazia să fiu în Iran odată, în 2004 și în Shiraz, în zona de sud care a fost ocupată de britanici. Am vrut să cumpăr o carte lui Edward Browne, care poate că știți că este un iranolog britanic și un susținător al Revoluției Constituționale din începutul secolului al XX-lea. Și chiar în Teheran există un bulevard parcă numit după Edward Browne, iar domnul care îmi vindea cartea a spus că este foarte antirus. Pentru că Rusia a luat de la Iran Armenia, Georgia și Azerbaidjan și ele sunt pământuri iraniene autentice. Nu pot oferi în prezent un bun exemplu de literatură critică faţă de Uniunea Sovietică. Și mi se pare că o cauză este, aşa cum au spus și cunoscuții mei, aceea că influența britanică a fost considerată mai dură sau mai puternică, sau o mare problemă. Și acum chiar știu de unele meme-uri care tot sugerează că Iranul e anticolonial, dar nu în sensul antisovietic sau antirus. Nu știu dacă răspunsul este ceea ce vă interesează.

Viviana Movileanu: Este foarte interesantă discuția. E o observație excepțională. Da, este extraordinar.

Marius Lazăr: Cristina, ai întrebări sau observații?

Cristina Ciovarnache: Nu am. Nu am întrebări. Ascult.

Marius Lazăr: Tu ești specialistul dintre noi.

Cristina Ciovarnache: Nu sunt specialist, am zis. Sunt traducator, nu specialist.

Marius Lazăr: Dar un traducător specialist.

Cristina Ciovarnache: Nu am întrebări.

Marius Lazăr: Ion. Atunci tu. Știu că ai avut mult mai multe conexiuni cu temele discutate astăzi de Vladimir.

Ion Josan: Nu știu. Mă întreb în ce măsură mai este relevant Al-e Ahmad pentru generația cel puțin de tineri iranieni

Marius Lazăr: Exact asta am vrut să-l întreb și eu pe Vladimir. Care mai este astăzi receptarea acestei generații, hai să zicem de aur, a noii gândiri iraniene din anii ’60-’70?

Vladimir Mitev: Eu cunosc un intelectual iranian de vârsta mea, deci un pic sub 40 de ani, care este puternic fascinat de Al-e Ahmad. Îl vede ca pe un spirit iranian viu. Şi uneori mi-a trimis niște video-ului mai vechi de pe YouTube. În care Al-e Ahmad vorbea ceva. Nu știu ce exact, nu-mi amintesc. Nu știu ce anume gândesc tinerii, dar desigur există această opinie că el a fost cumva contradictoriu. Nu putea găsi liniștea ca persoană și asta probabil este ceva dialectic, aș traduce eu în limba europeană sau în gândirea europeană. Amintesc un cunoscut filosof din anii mei studențești care avea expresia, când discutăm de niște persoane sau gânditori, eu spunea ”acolo ceva se întâmplă”. Așa vorbea despre oamenii în a căror viață internă, să zicem, nimic nu se întâmplă, și oamenii unde ceva se întâmplă și parcă Al-e Ahmad este o persoană unde ceva se întâmplă.

Pot recomanda dacă doriți o lectură în engleză. Hamid Dabashi a publicat chiar anul trecut, cred, o carte despre Al-e Ahmad. Am citit-o pe jumătate și este interesantă. Aruncă lumină asupra vieții personale a lui Al-e Ahmad și mi se pare că demitologizează puţin personalitatea lui. Pentru că, de exemplu, se știe că Al-e Ahmad n-a avut copii cu Simin Daneshvar și înainte de a citi cartea, știam că el chiar avea un fel de mândrie, niște gânduri idealiste, cum că parcă e prea realizat ca om pentru a lăsa urmaşi, sau ceva de acest tip. Și în cartea lui Hamid Dabashi apar niște discuții personale între el și Daneshvar, care în opinia mea nu trebuiau publicate, cel puțin în engleză. Aceste fapte au fost găsite într-un jurnal, care a fost publicat de fratele lui Ahmad care a fost cumva şi într-un conflict cu soția lui Al-e Ahmad. Deci soția nu voia ca acest jurnal să fie publicat, dar a fost publicat, a fost tipărit de fratele autorului acolo sunt niște lucruri, care, aşa cum spuneam, demitologizează. 

Dar, cu toate astea, pot spune și cred că se știe de mai mulți oameni că Al-e Ahmad este acuzat de mut că a îmbolnăvit mințile oamenilor cu această idee de întoarcere la sine. Deci chiar cunosc pe cineva care aduce asemenea acuzaţii. Eu am un articol despre Al-e Ahmad, despre occidentoză. Și când am trimis articolul unui iranian care trăiește în Canada, iar el a fost foarte dezamăgit de ceea ce a citit și mi-a spus că, practic, Al-e Ahmad este vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat după Revoluție. Așadar, există această opinie, că dacă nu ar fi fost Al-e Ahmad poate că nu ar fi avut loc ceea ce s-a întâmplat. Nu ştiu ce să spun. Lucrurile sunt foarte complexe, este greu de spus trebuie cum să ne raportăm la persoana respectivă sau la influența ei.

Mi se pare că tinerii iranienii, din ce știu, sau tineri intelectuali, din ce-am citit, cunosc bine perioada prerevoluționară, dar se interesează mai mult de problemele lor. Deci, de exemplu, pe zoom, au loc mai multe discuții în spațiul occidental, și amintesc de un alt scriitor al acelei perioade, și un exeget, care vorbeau despre limitele sau un fel de cenzură asupra sexualității din proza iraniană de azi. Privind astfel de lucruri, mi se pare că iranienii, chiar dacă se interesează de trecutul lor, astăzi ei caută schimbarea în prezent sau în viitor, nu în trecut. Trecutul trebuie cunoscut, dar problemele de azi sunt presante și ei caută, mai degrabă, soluțiile pentru problemele actuale. Deci el se referea la faptul că, fiindcă nu se scrie mult în cultură și literatură despre sexualitate, la un moment dat ajungem la faptul că nu putem vorbi chiar despre acest lucru. Deci asta sugerează un control social foarte puternic, dacă sexualitatea este o temă tabu.

Ion Josan:  Aș mai avea o întrebare legată de influența lui Martin Heidegger asupra gânditorilor iranieni. După cum știm, Fardid a fost printre primii care se raportează foarte puternic la opera lui Heidegger și există un cerc al lui Fardid, la care participă și Al-e Ahmad. Și cumva crezi că Al-e Ahmad ajunge la Heidegger prin Fardid? Crezi că are o înțelegere profundă asupra lui Heidegger? Sau este doar o preluare a unor idei de la Fardid?

Vladimir Mitev: Occidentoza este o noțiune folosită pentru primă dată de Fardid. Probabil fiecare îi dă interpretarea sa. Din ce știu, Fardid se referea, în general, chiar la influența Greciei antice asupra gândirii iraniene. Interpretarea mea asupra conceptului de occidentoză, cum am spus și în Cluj-Napoca şi cum spun şi acum, este un pic diferită. Mi se pare mai practică. Asociez asta cu o traumă. Dar practic depășirea traumei nu înseamnă distrugerea Vestului. Înseamnă chiar capacitatea să te conectezi la Occident într-un sens mai productiv, să zicem. Și, desigur, mă întrebi despre Fardid. Eu am avut ocazia să-l intervievez pe un alt heideggerian din Iran care se numește Reza Davari. Nu știu dacă ai citit interviu, dar acolo tot vezi acestei idei despre un adevăr primordial – absolutul. Deci am ajuns la acest interviu cu Davari scriind un articol în care pun ideile lui Soroush, care e un fel de sorosist iranian, împotriva ideile lui Davari – care e un fel de heideggerian -, și acolo am construit în așa fel lucrurile, încât arăt că Davari se interesează prea mult de lucruri absolute, de adevărul absolut și apare constant o negare între adevărul absolut și omul obișnuit, iar Soroush lucrează mai degrabă cu lucruri relative, deci știe că nu putem cunoaşte niciodată adevărul complet. Soroush crede pur şi simplu că trebuie să ne facem societatea mai bună cât se poate. Deci este o idee democratică. De asta se spune că Soroush este un democrat religios, sau cel puțin s-a încercat să fie astfel prezentat.

Sunt documentare despre Fardid. Din ce știu, BBC a făcut documentare. Dacă veţi căuta pe YouTube, cred că puteți găsi câteva documentare interesante. Cred că am încercat să mă uit la unele. Dar nu prea am extras prea mult din ce am văzut și mi se pare că Fardid a fost mai puțin rafinat.

Ion Josan: Da, asta sunt fazele – Fardid, Al-e Ahmad şi Davari, iar ultimul are un sistem mai bine pus la punct.

Vladimir Mitev: Este un articol pe care cred că l-am citit în Deutsche Welle despre când Habermas a ajuns în Teheran, şi poate că ai citit și tu despre întâlnirea dintre ei și discuţiile publice pe care le-au avut. Davari a criticat ceva din viziunea lui Habermas asupra modernităţii, adică acest aspect al modernității, ideea de a fi un fel de calculator. A criticat aspectul tehnocratic al modernității. Și poate că aici poate fi un punct de plecare pentru înțelegerea Iranului. Deci ceea ce are loc în timpul Revoluției poate fi văzut și ca un fel de populism – un fel de revoltă împotriva tehnocraților. Iranul are tehnocrați și astăzi. Hassan Rouhani este exemplul tehnocratului proverbial.

Ion Josan: Și avem de-a face acuma cu birocratizarea instituțiilor religioase de tip Howzei. Adică până la urmă unde mai este autenticitatea? O bună parte a seminariilor teologice au devenit un soi de școli care produc birocraţi pentru sistemul actual.

Vladimir Mitev: Nu mă pricep la lucrurile religioase, dar mi se pare că, în privinţa clericilor, acest lucru seamănă cu nomenclatura din socialism. Deci și Bulgaria au fost oameni care se numeau așa cu această categorie de nomenclatură, deci este vorba de un fel de elită de conducere din care e foarte dificil să cazi. Te naști în ea și mori în ea. Desigur, dacă faci niște prostii vei fi coborât cu câteva trepte din sistem. Mă refer la nomenclatură. În privinţa Iranului, nu cunosc bine situaţia, dar sunt oameni legaţi de partid și care se bazează pe încrederea puterii. Și poate că asta este un fel de o asemănare cu sistemul pe care l-am avut și noi.

Marius Lazăr: A ajuns așa, un fel de academia Ștefan Gheorghiu. E o şcoală de cadre de partid. Bine Vladimir. Mai vrei să ne spui ceva?

Vladimir Mitev: Parcă v-am obosit.

Marius Lazăr: Nu ne-ai obosit. Doar că suntem, cel puțin eu, care nu  stăpânesc foarte bine subiectul, sunt așa, un pic inhibat, dar discuțiile au fost realmente foarte iraniene, să zicem. Adică discuții de idei foarte pline și foarte consistente. Și cred că ar trebui ca în spațiul nostru intelectual şi cultural să avem mult mai des genul acesta de discuție și, mai ales, să căutăm să descifrăm şi să aducem la lumină bucăți întregi din culturile extra-europene care sunt foarte puțin cunoscute, cel puțin în România. Din ce știu eu, discuțiile despre culturile non-europene sunt doar incipiente și nu ne referim doar la Orientul Mijlociu, ci şi la alte regiuni, la India, la China, spațiul african. Evident că sunt studii, sunt oameni pasionați şi cercetători, sunt centre de cercetare care încearcă să recupereze, dar, totuși, noi, cel puțin în partea aceasta de Europa de Est, avem încă un handicap enorm al studiilor orientale estice. Față de alte țări care au deja sute de ani de tradiții, de reviste şi publicații, de centre de cercetare și genul acesta de prezentări precum a ta. Sunt în primul rând sunt foarte interesante, dar mai ales sunt foarte utile. Diana ne mulțumește și ea. Viviana, mai aveți ceva de zis?

Viviana Movileanu: Da, aș adăuga ceva. Da pe lângă prezentare, dacă se poate. Legat de această ruptură între Orient și Occident. Bine, eu simt o ruptură, așa, într-un fel. Parcă ar trebui să ne apropiem mai mult de Orient. Mă gândeam la posibilitățile astea de finanțare prin programul Orizont Europa și la viziunea Comisiei comisarilor europeni de a ne apropia prin fonduri structurale, aceştia sunt doi piloni. Pe al treilea nu l-am înțeles nici până astăzi. Din Orizont Europa sunt acțiunile Marie Curie pe care cred că le știți foarte bine, care s-au schimbat mai nou – din cele cinci scheme de finanțare, eu văd două cu o mai mare posibilitate. Cred că Vladimir, dacă este la doctorat, probabil că ar putea să aplice după ce își finalizează studiile doctorale. Apoi mai sunt școlile doctorale care se fac în consorții și care Clujul, din câte am înțeles eu, le stăpânește mai bine ca instrument de finanțare. Așa văd eu lucrurile de la București, în care am putea, împreună, să încercăm să construim ceva cu acești parteneri din Orientul Apropiat. Este o idee, ceea ce spun eu acum este doar o idee.

Marius Lazăr: Legat de Iran. Problema e că, din păcate, deocamdată Iranul fiind sub un set de sancţiuni, e un pic complicat de făcut colaborări. Ele există, dar colaborări pur și simplu academice, științifice, da, este posibil așa ceva la nivel instituțional. Și noi avem un acord, din ce ştiu eu, cu Universitatea din Teheran. Din păcate, este foarte greu de atras parteneri din Iran în proiecte cu susținere financiară pentru că ei au probleme legate de programul de gestiune a fondurilor înspre Iran și asta blochează foarte multe posibilități pe viitor. Mă gândeam, speram, ce să zic, că traiectoria politică a relațiilor între Iran și Occidentul acesta atât de prezent.

Viviana Movileanu: Generos.

Marius Lazăr: Cred că generos. Și cred că această dialectică foarte sofisticată a relațiilor Iranului cu Occidentul. Epopeea continuă până astăzi. Și să sperăm că se va găsi o soluție – că vor fi soluții politice şi diplomatice suficient de inteligent. Și dinspre partea iraniană, în primul rând, şi dinspre Occident pentru a debloca relaţiile. Pentru că există un infinit potențial de colaborare cu Iranul în enorm de multe domenii. Iranul are foarte multe de dat omenirii. Și noi avem de cunoscut foarte mult din cultura iraniană, din tot ceea ce ținea de Iran. Cam atât din partea mea.

Viviana Movileanu: Atât am vrut să zic, poate pe viitor.

Vladimir Mitev: Pot să spun și eu ceva?

Marius Lazăr: Sigur, Vladimir.

Vladimir Mitev: Despre ruptură. Eu tot văd asta. Dar să știți că există o ruptură, într-un sens, și între România și Bulgaria. Deci, evident, eu aş spune că sunt diferite spații de cunoaştere, şi aici chiar nu vorbesc de stat sau de organe de securitate și așa mai departe. Pur şi simplu, sunt diferite spații de cunoaştere și fiecare spațiu are niște priorități sau direcții de dezvoltare și așa mai departe. Eu simplu, fiind cum zic, eu fără graniță între România și Bulgaria, cel puțin cultural, dar cred și în multe alte sensuri, mă străduiesc deoarece nu este suficientă dinamică, cel puțin dacă ne uităm la presă, de exemplu, eu văd că nu nu prea se interesează în mod obişnuit presa națională din Bulgaria de cea din România sau invers.

Așa am spus chiar, că Podul Prieteniei, care e numele blogului meu, este de fapt un pod între realități care cel mai probabil vor sta pe malul lor. Podul, desigur, va contribui la un anumit schimb. Ceva va fi accelerat pe pod și va ajunge la cealaltă parte. Dar mai degrabă fiecare va rămâne pe malul său. Sau cel puțin așa mi se pare și în privinţa Iranului. Mi se pare că Iranul este o țară foarte atentă la relațiile cu exteriorul. Am citit ceva vreme ce scriu despre relațiile internaționale niște site-uri, grupuri online din Iran și văd că, într-adevăr, Marius avea dreptate, prea mult se gândește din perspectiva unui centru, fie pur şi simplu ca o ţară care nu această perspectivă pe care eu, de exemplu, o am, adică să se facă ceva transfrontalier. Să fie o  deschidere poate chiar mai mare în unele sensuri către oameni pe care poate chiar nu îi cunoşti. Simplu spus, mi se pare o țară foarte atentă la relațiile cu exteriorul și nu cred că asta se va schimba în curând. Și din această cauză, mi se pare că ipoteza, cel puțin ideea de pod al prieteniei, poate fi un un cadru pentru relațiile inter-culturale. Pur şi simplu, fiecare rămâne ceea ce dorește. Nu se pune problema de schimbări peste noapte în relațiile inter-culturale, dar, pe de altă parte, mi se pare că globalizarea și lumea în care trăim ne împinge inevitabil spre o deschidere. Deci ar trebui să căutăm un fel de echilibru între deschidere și un fel de respect pentru simplul fapt că oamenii poate că nu vor să facă ceva mai mult de atât.

În legătură cu colaborările științifice. Eu sunt deschis la discuţii, chiar prin faptul că sunt la Cluj-Napoca. Eu am fost aici la începutul lunii. Privesc foarte pozitiv faptul că sunt inițiat în unele cercuri românești, iar dacă mă refer la mine însumi, răspunsul este ușor de dat. Însă dacă trebuie să activez prin intermediul unor instituții care sunt mereu puţin conservatoare, trebuie văzut cum se va întâmpla. De fapt, nu ştiu cum se procedează. Trebuie să fie o idee bună, iar eu când am idee bună în minte, atunci pot face mult. Asta am văzut deja în practică.

Marius Lazăr: Oricum, te mai așteptăm la Cluj. Să vedem în toamnă dacă putem găsi formule de colaborare mai consistente. Și te așteptăm cu drag. Cam atât pentru ziua de astăzi.

Foto: Afișul pentru seminar (sursă: Facebook)

Citește în limba engleză!

Citește în limba bulgară!

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter! El are și canal din Telegram.

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s