Recenzia cărții lui Vasileios Syros – Gândirea politică islamică medievală în dialog cu tradiția umanistă a Renașterii italiene, ediție îngrijită de Sabin Drăgulin, traducere din limba engleză de Antoaneta Ancuța Brașoveanu, Editura Junimea, Iași, 2021.
Alexandru Ionașcu
Studiul profesorului și cercetătorului Vasileios Syros, Gândirea politică islamică medievală în dialog cu tradiția umanistă a Renașterii italiene, un titlu, ce-i drept, lung și academic este, totuși, o premieră într-un spațiu românesc puțin deschis la proiecții comparativ-multiculturale asupra istoriei ce este, de obicei, acaparat de obsesii conservatoare. Structurat în trei capitole și redactat într-un stil academic, cu note de subsol extinse și titluri informative, realizate de profesorul Sabin Drăgulin au ca scop oferirea cât mai multor informații pentru cine dorește să își lărgească cunoașterea despre un subiect de nișă. Studiul se încadrează domeniului teoriei politice comparate, mai exact abordarea comparativă a teoriei politice sau și mai bine spus, o apropiere între mentalitățile culturale, doctrinelor și diverselor teorii politice în contextul larg al globalizării. O asemenea cercetare nu este lipsită de detractori, ale căror obiecții sunt valide și în consecință trebuie să fie luate în considerare. Dacă vrem să suprapunem două culturi, primul obstacol de care ne vom lovi va fi limba, mai ales dacă este vorba de spații geografice diferite precum zona europeană, Asia de sud-est ori lumea islamică. Ca primă barieră, limba modelează o ,,logică internă’’ a unei societăți și atinge sisteme politice, astfel încât diferitele culturi și societăți constituie ,,efectiv sisteme închise’’. Ceea ce înseamnă că noi nu prea putem ieși din presupunerile sau prejudecățile noastre inconștiente, dacă vom încerca să comparăm culturi diferite precum ,,ideile occidentale cu cele arabe sau din China’’, ne putem lovi de riscul de-a impune prin reflex propriile ,,categorii preexistente’’. Dacă nu putem fi neutri (nu ne putem plasa într-o poziție ,,free-float’’, cum se exprimă Alasdair MacIntyre, un cercetător citat de Vasileios Syros), nu plutim inocent deasupra realitățile socio-culturale, prin urmare, atunci când încercăm să comparăm culturi, doctrine politice și societăți riscăm să denaturăm sau chiar să avansăm agende imperialiste, în orice caz să apărem drept aroganți din punct de vedere cultural, așa cum arată filosoful scoțian-american.
Cum navighează autorul volumului printre aceste dificultăți și contradicții? Observând că, deși ordinile sociale diferă, împrejurările care însoțesc ,,expresia politică’’ presupun suprapuneri și contraste – un exemplu fiind un gen de texte care discutau arta guvernării și problemele cu care se confruntă un principe, prezente în toate marile culturie. În Occident, acest gen de literatură politică s-a numit ,,speculum principium’’ sau ,,specula’’, adică o literatură ce oferea sfaturi conducătorilor despre cum să conducă și ce atitudini morale să preia. Ce înseamnă ,,specula’’? Analiza în profunzime a unui subiect, metodă folosită în filosofie, dar din Evul Mediu timpuriu a trecut și în primele textele de teorie politică. Dincolo de respingerea acestor texte de sfaturi acordate monarhilor (ce-și au punctul de pornire în scrierile istoricului din Grecia antică Xenofon), sub acuza că ar fi vorba de moralizare creștină (așa cum susțin cercetătorii ,,gândirii politice occidentale’’), Vasileios Syros demonstrează că, indiferent de circumstanțe, ,,problemele fundamentale’’ erau identice, iar un exemplu ar putea fi istoria ca valoare didactică, idee prezentă la umanistul florentin Leonardo Bruni (1370-1444), în timp ce istoricul persan Baranī vedea în istorie o sursă de ,,lecții vitale politice și morale’’ menite a-l pregăti pe un prinț să cunoască tiparele unor schimbări politice.
Autorul volumului ne spune că, în absența documentelor constituționale care apar în perioada istoriei moderne ce limitează puterea monarhului, sfaturile oferite conducătorilor și literatura specifică ce s-a dezvoltat erau singurele căi pentru sistemul politic, care în mare parte depindea de ,,trăsăturile personale ale monarhului’’. Același Vasileios Syros observă că oferirea de sfaturi înseamnă o ,,universalitate palpabilă’’.
În acest moment al discuției pe marginea lucrării Gândirea politică islamică medievală în dialog cu tradiția umanistă a Renașterii italiene doresc să specific că această recenzie nu are intenția de a avea o abordare exhaustivă preferând să invite cititorii interesați la lectură prin lansarea unor idei.
Primul capitol discută despre existența conceptului soft power în lumea islamică, prilej care ne permite să facem cunoștință cu un gânditor pe nume Ibn al-Muqaffa’ (724-757). Dar să începem cu începutul, ce înseamnă soft power? Introduse în anii ’80 de politologul Joseph Nye, Jr., noțiunile hard power și soft power urmăreau să reveleze mai bine diferitele ,,stiluri de conducere’’ și competențe din democrațiile moderne, alături de organizațiile acestora. Primul termen se referă la o putere exercitată direct, prin armată, poliție, dar și ,,putere financiară’’, deci economia și structurile de forță folosite pentru a-i obliga pe guvernați să accepte puterea, forțe brute care operează prin ,,stimulente sau recompense (morcovul) și amenințări (bastonul)’’. Dacă hard power înseamnă aplicarea în forță a puterii politice, soft power, pe de altă parte, presupune atragerea celorlalți și capacitatea de-a li se modela comportamentul prin răspândirea unor ,,credințe, valori, atitudini și obiective’’ cu care cei guvernați să se identifice. Nye considera că soft power este specifică regimurilor democratice, unde liderii trebuie să propună populației obiective atractive, în timp ce hard power se observă mai mult la regimurile autoritare, care se bazează preponderent pe constrângere și pot ,,emite ordine și comenzi’’. Mai simplu spus, soft power se referă la folosirea culturii pentru atracție și modelarea comportamentelor. Syros ne arată că iar în Evul Mediu islamic un secretar (katīb) care a activat atât în timpul dinastiei Omeiadă cât și la începutul celei Abbasidă va considera că religia face parte din suita discursurilor care formează soft power. Același secretar Ibn al-Muqaffa’, într-un tratat de ,,îndrumări islamice’’, arăta că puterea politică se sprijină pe forță/putere, prin care un conducător are controlul direct asupra supușilor și afacerilor administrative, cât și pe popularitate, ceea ce îi va permite să câștige simpatia și acceptul oamenilor. La început, trebuie utilizată forța pentru consolidarea conducerii, apoi trebuie să se facă plăcut celor conduși, iar politicile sale să fie acceptate și puterea sa să pară ,,benignă’’. Acest secretar din vremea primelor califate islamice susținea că ambele tipuri de practică politică sunt ,,indisolubil legate între ele’’ și o putere politică nu se poate menține fără un anumit grad de popularitate de care să se bucure conducătorul. Ulterior, deosebirea lui Ibn al-Muqaffa’ dintre putere și popularitate va fi preluată de alți învățați musulmani, precum al-Dimashqī (1256-1327), care va scrie despre ,,puterea sabiei’’ și ,,puterea penei’’. Puterea sabiei înseamnă conducerea directă exercitată de ,,regi, prinți și comandanți militari’’, în timp ce puterea penei se referă la administrarea unui regat și cei cu sarcini specifice, adică secretari, judecători și mediul religios. Istoricul Ibn Khaldun (1332-1406) va extinde discuțiile despre dinamica ,,oamenilor învățați’’ (adică oamenii penei) cu conducătorii militari, arătând că, după ce un conducător este sigur că și-a consolidat puterea, acesta trebuie să se bucure de beneficiile ce decurg din autoritatea sa, ceea ce înseamnă colectarea de taxe, justiție și sporirea prosperității pentru ca dinastia sa să facă față în eventualele conflicte cu alte regate/forțe politice.
Cel mai discutat nume din acest prima capitol privind soft power în lumea islamică este al lui Ibn al-Ṭiqṭaqa (1262-1310), autorul unui compendiu de istorie islamică numit al-Fakhrī, în care arăta că un conducător trebuie să încerce să câștige respectul și admirația supușilor săi, astfel încât aceștia să se străduiască să-l emuleze. Exemplul dat de acesta îl constituie cucerirea mongolă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, când cei supuși căutau să preia practicile și convențiile mongolilor cuceritori, de la îmbrăcăminte la vorbire și etichetă socială, știind că modul lor de viață anterior nu mai putea fi acceptat de noua conducere. Aici, învățatul islamic din secolele XII-XIII vede cum comportamentele socio-culturale se pot transforma în mod natural, pașnic și prin imitație, fără ca o putere politică să impună asemenea schimbări: ,,fără ca guvernanții să trebuiască impună noile obiceiuri, să poruncească, să forțeze oamenii să-și transforme sau să abandoneze obiceiurile existente’’.(p.40) Comparat cu Macchiavelli, acesta arăta cum un conducător trebuie să urmeze o serie de sfaturi pentru a-și păstra dinastia și pentru a se asigura de aprecierea supușilor săi. În lista lui Ibn al-Ṭiqṭaqa destinată abilităților monarhului se găsesc atribute precum inteligență, ,,gândire clară’’, percepție și o foarte bună înțelegere a realităților sociale din propriul său regat, precum și o cunoaștere a realităților economico-politice din regatele cu care vrea să aibă relații diplomatice. Acest monarh nu trebuie să dea dovadă de cruzime inutilă, ci trebuie să fie flexibil în aplicarea justiției, iar imaginea sa publică este determinată și de ,,selectarea corectă a subordonaților și a dregătorilor.’’ Atât Niccolò Machiavelli (1469-1527), cât și Ibn al-Ṭiqṭaqa recomandă principelui să studieze istoria, știut fiind că trecutul este o pedagogie pentru sarcinile și dificultățile cu care acesta se va confrunta acel principe.
Conform lui Vasileios Syros, ceea ce au în comun cei doi autori de scrieri politice este că ambii resping viziunile privind o comunitate socio-politică din trecut, pe care le văd blocate în idealism nefuncțional (precum Republica lui Platon) și arată că trebuie să ne concentrăm pe ,,modul în care trăim’’, rolul conducătorului fiind acela de-a se asigura că statul său funcționează în mod optim și ,,revendicările diferitelor elemente ale societății’’ sunt satisfăcute, iar toate forțele sociale se bucură de atenția sa.
Al doilea capitol tratează istoria ca pedagogie pentru un conducător și prezența domniilor tiranice, precum Walter de Brienne în Florența secolului al XIV-lea (mai exact, în intervalul 1342-1343). Acest capitol, precum și cel de-al treilea, ultimul, cuprinde lungi narațiuni despre domnii abuzive, eșuate precum și de succes din zone atât de diferite precum Florența Evulului Mediu târziu, sultanatul din Delhi din același secol al XIV-lea precum și din Iranul dinastiei safavide din vremea șahului ‘Abbās I (1571-1629).
Ce au în gânditori din spații culturale diferite precum Machiavelli și istoricul scrib din Persia safavidă Iskandar Beg (cca. 1560-cca. 1632) în comun este literatura lor de sfaturi politice bazate pe realitățile imediate și pe un pragmatism care nu mai consideră trecutul drept un bornă de nedepășit. Cu acest prilej, trebuie spus că studiul lui Vasileios Syros, specializat pe intersecțiile gândirii politice creștine/latine, evreiești și islamice cu teoria politică modernă, este un bun exemplu despre cum concepte din politologia contemporană pot fi aplicate pentru a ilumina dificultățile și răspunsurile oferite de primii gânditori politici din trecutul premodern.
Foto: Coperta de față a cărții lui Syros (sursă: Sabin Drăgulin)
Citește în limba engleză!
Citește în limba bulgară!
Abonează-te la canalul blogului Podul Persan al Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter! El are și canal din Telegram.
The Persian Bridge of Friendship - Персийският мост на приятелството - Podul Persan al Prieteniei - پل دوستی فارسی 