Anghel Orbețov: Interesul pentru studiul relațiilor bulgaro-iraniene este reciproc

Anghel Orbețov: Interesul pentru studiul relațiilor bulgaro-iraniene este reciproc

Coperta cărții lui Anghel Orbețov (sursă: Podul Persan al Prieteniei)

Transcrierea discursului rostit de diplomatul bulgar Anghel Orbețov la prezentarea cărții sale “Relațiile bulgaro-iraniene de la eliberare până la sfârșitul anilor ’50”, care a avut loc la 29 noiembrie 2022 la Ministerul Afacerilor Externe din Sofia

Podul Persan al Prieteniei

Anghel Orbețov: Sunt pe deplin de acord cu ultima observație. Și, da, am avut onoarea de a participa la un videoclip de promovare a bibliotecii Institutului Diplomatic împreună cu alte două persoane și sunt extrem de mândru de participarea mea. Biblioteca a făcut un pas foarte serios în direcția profesionalizării. Aș dori să mulțumesc din suflet Institutului Diplomatic, în special doamnei Mihailova și colegilor săi, în special Daniela Peșeva și Nikolai Krumov. Vă mulțumesc foarte mult pentru organizarea acestui eveniment.

Acest eveniment este foarte important, deoarece face parte din aniversarea a 125 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice bulgaro-iraniene, care face parte din cercetarea mea și este descrisă în primul capitol al cărții. În prezent, anul 1897 este acceptat ca fiind anul stabilirii relațiilor diplomatice cu Iranul. 

Aș dori să-i mulțumesc lui Pepi Kraicev pentru această introducere, care a fost nespus de emoționantă. Este foarte greu să găsești o persoană care să facă o prezentare mai colorată. Am avut o relație profesională minunată cu el încă de pe vremea când eram director la Direcția comună pentru Americi, Asia, Australia și Oceania, iar el a lucrat la Ambasada noastră din Washington și la Consulatul General din Chicago, iar la întoarcere s-a alăturat Departamentului SUA. Îi mulțumesc foarte mult pentru că s-a alăturat acestui eveniment. Aș dori să mulțumesc tuturor invitaților, inclusiv profesorilor de la Universitatea din Sofia, ambasadorului iranian, dl Rasouli, și colegilor săi pentru participare. Ca să nu mai vorbim de toți cei care au onorat evenimentul – veterani și colegi din Ministerul Afacerilor Externe, inclusiv de la fosta mea Direcție pentru Americi, Asia, Australia și Oceania și de la actuala mea Direcție pentru Planificare, Informare și Coordonare a Politicii Externe. Mulțumiri speciale și pentru Snejana Todorova, Rusi Ivanov, Daniela Kaneva, care m-au emoționat foarte mult prin participarea lor.

Aș dori să le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat în redactarea acestei lucrări. Și vreau să încep mai ales cu prof. Kalinova, care a fost forța motrice în susținerea disertației, împreună cu prof. Baeva, care m-a încurajat încă de la începutul inspirației mele. După o discuție cu ea și cu prof. Stoiceva, am început să mă pregătesc pentru examenele de doctorat la Facultatea de Istorie, ceea ce reprezintă o mare provocare în sine.

Doresc să mulțumesc Facultății de Filologie Clasică și Modernă și decanului acesteia, doamnei profesoare Madeleine Danova, precum și Centrului de Limbi Orientale, inclusiv specialitatea de Studii Iraniene, în persoana prof. Ivo Panov. Mulțumiri sincere atât pentru ajutorul său metodologic, cât și pentru includerea sa în juriu. A fost unul dintre recenzenții mei împreună cu prof. Kenderova, profesorului Peev, care s-a alăturat juriului și care și-a exprimat părerea despre lucrarea mea, precum și asistentului dr. Nadia Filipova, decanul Facultății de Istorie Assoc. Markova. Din păcate, unii dintre ei nu au putut veni astăzi.

Cea mai mare parte a doctoratului mi-am petrecut-o la Arhivele Centrale de Stat. Am invitat și oameni de acolo, dar, din păcate, nu au putut veni. Am lucrat mai ales în sala de lectură 100, camera mea preferată, și în sala de lectură de microfilme, unde timp de aproximativ un an și jumătate am cercetat documente și materiale, în departamentul oriental al Bibliotecii Naționale, în arhivele Academiei Bulgare de Științe, în Biblioteca Istorică a Universității din Sofia și, nu în ultimul rând, cu documente din arhivele iraniene, pe care le-am cunoscut dintr-o publicație comună pregătită de ambasada noastră din Teheran în colaborare cu colegii iranieni. Mulțumiri speciale se cuvin domnului Hashem Nasiri de la Ambasada Iranului, care m-a ajutat să înțeleg unele documente în persană, și lui Alireza Pourmohammad, lector la Centrul de Limbi și Culturi Estice, care locuiește acum în Ungaria.

Nu în ultimul rând, pentru tipărirea cărții, aș dori să mulțumesc Editurii Universității, redactorului-șef Ghergana Borisova, care confirmase că va veni, dar din păcate nu a putut veni, colegilor ei Ivo Nikov, care a corectat textul, artistului de copertă Antonina Gheorgieva, și editorului meu – Mila Tomova. Mulțumiri speciale și numeroșilor colegi care, într-un fel sau altul, m-au sprijinit cu cărți, sfaturi sau cu ortografia corectă a unor concepte, a unor nume geografice. Așadar, tuturor acestor oameni, aș dori să le exprim recunoștința și aprecierea mea sinceră. Cu siguranță am uitat pe cineva, dar sper că nu se simte jignit.

Nu am ocazia să le povestesc pe toate acestea pe 500 de pagini. Așa că mă concentrez asupra câtorva lucruri. Primul lucru, care este destul de controversat și cred că ar fi interesant dacă l-aș pune ca întrebare, este prezența temei iraniene în literatura științifică bulgară. Cred că în ultimii ani, pe lângă studiile literare și lingvistice, care sunt activitatea Departamentului de Studii Iraniene al Centrukui de Limbi și Culturi Estice și a absolvenților săi, au fost organizate o serie de evenimente cu ocazia ultimelor două aniversări rotunde ale relațiilor diplomatice – 115 și 120 de ani – conferințe, expoziții, seminarii. Materialele au fost publicate în mai multe colecții. Multe dintre studiile publicate sunt opera nu numai a iranienilor, ci și a cercetătorilor și specialiștilor din diverse domenii. Paralelele și rădăcinile comune dintre cele două popoare sunt căutate în diverse domenii: istorie, filozofie, lingvistică, filologie, medicină etc.

În același timp, istoria relațiilor noastre bilaterale cu Iranul nu a făcut obiectul unui studiu academic deliberat. Doar în monografia cercetătoarei noastre Maria Mateeva există un material cronologic și analitic aranjat. Presupun că mulți oameni din minister cunosc lucrarea ei, care a fost retipărită de două ori, ultima dată în limba engleză. Dar lucrarea ei oferă o imagine schematică a relațiilor cu Iranul, ca și cu toate celelalte țări, și nu se poate aștepta mai mult de la o lucrare de referință. Aceasta nu discută contactele politice, economice și culturale dintre cele două popoare și nici nu abordează unele puncte problematice ale relațiilor bilaterale care necesită un studiu special.

Din punctul de vedere al cercetării istorice bulgare – citez aici introducerea profesoarei Kalinova – această carte se înscrie în procesul de “umplere a petelor albe”. Avem astfel de “pete albe” în relațiile noastre cu diferite țări, inclusiv cu cele din regiunea asiatică. Unele dintre ele au fost deja ocupate. Voi menționa cartea colegei noastre Vera Stefanova, împreună cu Evgheni Kandilarov, despre relațiile cu Japonia. În plus, la Facultatea de Istorie, am văzut că s-a scris o lucrare despre relațiile cu Vietnamul. Sper că, încetul cu încetul, aceste “pete albe” din relațiile bilaterale, și nu numai cu Iranul, ci și cu restul lumii, vor fi umplute. Picătură cu picătură, se produce un vârtej.

Revenind la subiectul relațiilor cu Iranul, aș dori să subliniez faptul că Iranul a fost prima țară asiatică care a stabilit legături cu Bulgaria în 1897. De atunci, relația a trecut prin diferite etape, care au inclus prezența diplomatică iraniană în țară în mod intermitent. Mai târziu, trebuie menționată deschiderea primei legații bulgare la Teheran, care a funcționat între 1939 și 1941. Relațiile au fost apoi întrerupte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar diverse misiuni ale unor țări terțe au preluat grija subiecților bulgari și, respectiv, iranieni, iar relațiile diplomatice au fost restabilite 20 de ani mai târziu.

Ceea ce este îmbucurător este faptul că, pe lângă interesul pe care îl arătăm din partea bulgară, se manifestă un contra-interes în relațiile bilaterale din partea iraniană. În Iran, de asemenea, nu a existat niciun studiu dedicat relațiilor bilaterale, iar Bulgaria nu apare decât în mod periferic în lucrările de specialitate privind istoria politicii externe iraniene. Ca urmare a negocierilor cu omologii iranieni din vara anului 2021, a fost lansat un studiu multilateral pentru a face mai multă lumină asupra perioadei inițiale de 25 de ani a relațiilor bulgaro-iraniene, inclusiv contactele dintre instituțiile monarhice, vizitele reciproce la nivel înalt, prezența consulară iraniană și deschiderea primei misiuni diplomatice iraniene în Bulgaria. Una dintre sarcinile principale ale acestui studiu este de a verifica validitatea datei de 15 noiembrie 1897, pe care noi o percepem în prezent ca fiind începutul relațiilor diplomatice.

Ideea inițială de a scrie această lucrare a fost de a acoperi întreaga perioadă de la Eliberare până în prezent. Dar în cursul lucrării s-a găsit atât de mult material în Arhivele Centrale de Stat, încât permite chiar și primele etape ale relațiilor bilaterale să fie descrise într-un studiu suficient de voluminos. Prin urmare, am decis să împart studiul în două părți și, în prezent, m-am limitat la perioada de până la sfârșitul anilor ’50. Următoarea parte a studiului intenționez să o scriu mai târziu, iar studiul în ansamblul său va fi împărțit în două părți până la și de la perioada de restabilire a contactelor diplomatice din 1961. Din acel moment, intrăm într-o etapă complet nouă a relațiilor bilaterale, care este ascendentă și se dezvoltă într-un mod complex în domeniile politic, economic, cultural și în alte domenii. Există o prezență diplomatică continuă a fiecăreia dintre cele două țări în cealaltă. În special în perioada anilor ’60 și ’70, iar apoi în anii ’80, Iranul a ocupat una dintre pozițiile fruntașe în relațiile Bulgariei cu țările în curs de dezvoltare. 

Voi spune acum câteva cuvinte despre principalele caracteristici ale cărții. Prima sa caracteristică este aceea că se bazează în întregime pe documente, cea mai mare parte a acestora fiind materiale de arhivă inedite. Arhivele centrale de stat au cercetat și colectat peste 350 de documente de arhivă, care permit să se contureze într-o singură narațiune o imagine a dezvoltării relațiilor bilaterale și a istoriei acestora. Principala problemă în acest caz este că în prezent nu există o descriere unitară a relațiilor bilaterale. Acestea trebuiau să fie construite pe baza unor documente aranjate cronologic și tematic. Bineînțeles, au existat diverse dificultăți. Multe dosare sunt incomplete, iar unele lacune au fost completate prin disponibilitatea a aproximativ 70 de documente din arhivele iraniene, pe care le-am pus în valoare datorită expozițiilor bilaterale și colecțiilor menționate mai sus. O parte din munca de procesare și analiză a acestor documente a constat în descifrarea lor, ceea ce în sine, așa cum am spus cu puțin timp în urmă, reprezintă o provocare formidabilă, atât din cauza scrierii persane manuscrise, cât și din cauza stilului epistolar foarte complex din perioada Qajar și din perioadele ulterioare. Expunerea materialului documentar colectat este primul element al metodologiei pe care o folosesc. Urmează plasarea evenimentelor și fenomenelor descoperite în contextul proceselor politice din ambele țări. Pot fi trasate multe paralele, chiar dacă țările sunt situate în regiuni diferite și istoria fiecăreia este unică. În fiecare capitol, constatările și concluziile sunt extrase și apoi sintetizate în concluzie, trecând astfel de la colectarea materialului empiric și apoi de la formularea concluziilor, mai degrabă decât invers – la formularea unor constatări gata făcute și apoi la căutarea de dovezi pentru ele. Utilizarea acestei metodologii implică un caracter academic și obiectiv al cercetării, care exclude noțiunea de “corectitudine politică” sau extrapolarea raționamentelor și ideilor actuale asupra unei perioade istorice trecute. Așadar, după ce m-am consultat cu profesorii de la Facultatea de Istorie, sunt convins că aceasta este abordarea corectă. Abordarea opusă este subiectivă și nu produce dividende.

În continuare, voi aborda pe scurt conținutul cărții, atrăgând atenția asupra unora dintre cele mai interesante puncte.

Primul capitol se referă la perioada de până la începutul secolului al XX-lea. Punctele principale sunt, în primul rând, schimbul de mesaje dintre curțile lui Nasser ed-Din Shah, pe atunci monarh islamic, și Alexander Battenberg, care a avut loc în 1879-80. Scrisoarea lui Battenberg prin care îi anunța pe diverși monarhi din întreaga lume și pe președintele Statelor Unite că a preluat funcția a stârnit reacții. Unul dintre răspunsuri a fost dat de Nasser ed-Din Shah. O transcriere a fost păstrată în arhivele iraniene, ceea ce a permis reconstituirea schimbului de scrisori. Acest document a fost expus la o expoziție și apoi plasat într-o colecție, dar abia acum a fost descifrat. Ea constituie prima anexă a cărții mele și este însoțită de o traducere în limba engleză, ceea ce face posibilă formarea unei opinii. Acesta este primul contact oficial între instanțele din cele două țări și, prin urmare, cred că în proiectul nostru ar trebui să-l stabilim ca fiind începutul contactelor oficiale, dacă partea iraniană este de acord cu această constatare. 

Pe de altă parte, trebuie remarcată prezența diplomatică iraniană în Bulgaria. Există consuli iranieni și consuli onorifici, mai ales la Ruse și Varna, care au moștenit probabil funcții din Imperiul Otoman. Unii dintre ei au fost recunoscuți de guvernul princiar, alții nu au fost recunoscuți; există și cei care au preluat funcții și și-au îndeplinit îndatoririle.

Urmează data adoptată la vremea respectivă pentru stabilirea relațiilor diplomatice. Punctul de plecare este considerat a fi înmânarea unei note de agrement lui Mirza Hossain Khan, primul agent diplomatic iranian în Bulgaria. Un aspect controversat care este prezentat în mod eronat în cartea Mariei Mateeva este afirmația că misiunea diplomatică iraniană nu s-a deschis în Bulgaria, ci că Iranul a acoperit Bulgaria prin intermediul misiunii sale din Belgrad. Acest lucru este absolut neadevărat, după cum o dovedesc cercetările mele. Dar nu este doar atât. Am primit un raport în persană din partea iraniană care descrie numirea unuia dintre agenții diplomatici iranieni, Montazem os-Saltaneh, în 1900. Această primă misiune diplomatică iraniană s-a deschis probabil în 1898 și a existat până în 1902, când s-a deschis misiunea de la București, iar Iranul și-a mutat prezența diplomatică din Balcani în România.

În timpul acestei prime perioade, contactele diplomatice dintre diplomați și politicieni iranieni de frunte și diplomații și politicienii noștri, dintre care mulți au fost repartizați la Constantinopol, unde a fost deschisă una dintre primele noastre agenții diplomatice, sunt destul de bine documentate. Aceștia au fost Dragan Țankov, Marko Balabanov, Dr. Gheorghi Valkovic, apoi Petar Dimitrov, Dimitar Markov și Ivan Stefanov Gheșov. Iar din partea iraniană au existat trei ambasadori, Mohsen Khan, Asadollah Khan și Mahmoud Khan, care au comunicat cu diplomații noștri și acestea au fost unele dintre primele contacte. Avem și vizita unui dragoman de la ambasada iraniană din Constantinopol, Ohanes Khan, care în 1899 s-a întâlnit cu primul ministru și ministrul de externe, Dimitar Grekov.

Nu în ultimul rând, în această perioadă se înscrie și importanta vizită de tranzit a lui Mozafar ed-Din Shah în Bulgaria. A călătorit cu trenul, care a fost pus la dispoziție de sultanul turc, de la Viena la Constantinopol, via Budapesta, Belgrad și Sofia. Pe drumul de întoarcere spre Viena, s-a oprit pentru o jumătate de zi în Bulgaria. Nu am timp să intru în mai multe detalii, dar vizita a fost un eveniment important pentru epoca sa…

Capitolul 2 descrie doar prezența diplomatică și consulară iraniană în Bulgaria în perioada următoare. Aici se remarcă o personalitate celebră, un italian naturalizat în Iran, contele Anton Monteforte, care la început a lucrat la ambasada iraniană de la București ca și consilier. Apoi, la un moment dat, a devenit șeful misiunii iraniene, iar în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, și-a mutat sediul de la București la Sofia. Această misiune a existat până în 1928, adică zece ani, cu o întrerupere, pentru că l-au rechemat de două ori și l-au numit din nou, astfel că a plecat definitiv abia în 1928. Era un favorit al elitei conducătoare bulgare și a fost descris foarte bine de ambasadorul nostru până în 1916 la București, Simeon Radev, ca fiind un mare prieten al Bulgariei. În spatele acestei prietenii se află biografia sa personală. A fost căsătorit cu fiica unui general în rezervă, Petăr Markov, de asemenea o personalitate celebră, descrisă în detaliu în memoriile lui Costa Skutunov, care au apărut recent. A fost comandant al regimentului de cavalerie Leibguard timp de 22 de ani. Apoi a devenit ajutorul de tabără al lui Ferdinand. A ocupat apoi un post diplomatic la Berlin și s-a retras ca general de cavalerie interimar. Fiica sa a fost căsătorită cu contele Monteforte. Există o saga legată de acest lucru care este descrisă în carte, dar nu am timp pentru mai multe detalii acum.

În al treilea capitol, în absența unei reprezentanțe diplomatice bulgare în Iran, se vorbește despre modul în care diplomații noștri din țările terțe au abordat problema iraniană. Este împărțită în mai multe părți, în care personajele principale sunt diplomații noștri, precum Dimitar Stanciov, Dimitar Țokov, Stefan Paprikov, Nedialko Kolușev. Sunt foarte impresionat de rapoartele lui Nedialko Kolușev, scrise în timpul Primului Război Mondial, în care apare și tema iraniană. De asemenea, Pancio Hadjimișev la Londra, Todor Pavlov și Todor Hristov la Ankara, Dimitar Mihalcev la Moscova și mai ales Nikola Antonov, care m-a impresionat cel mai serios dintre toți diplomații bulgari care au scris despre subiectul iranian. A lucrat în mai multe capitale, inclusiv la Moscova, unde s-a împrietenit cu ambasadorul iranian, Anushirvan Sepahbodi. El are multe sugestii și sfaturi bune privind modul în care Bulgaria ar trebui să-și conducă politica față de Iran. Acest om a rămas după 9 septembrie, lucrând la misiunea noastră din Ankara, iar în octombrie 1946 a fugit în străinătate prin Alexandria, pe un vapor turcesc. El a fost urmat de un alt diplomat, Varban Anghelov, care a abordat și el problema iraniană în rapoartele sale.

Aici descriu o mulțime de prietenii care s-au creat între diplomații bulgari și iranieni. Voi exemplifica doar două dintre ele. Activitatea consulatului nostru de la Smirna (Izmir), unde Iranul a avut, de asemenea, un consulat, este foarte puțin cunoscută. Consulul nostru în ajunul și în timpul Primului Război Mondial a fost Ivan Hamamdjiev, iar omologul său iranian se numea Mirza Esmail Khan. Aceștia au devenit atât de prieteni, încât Mirza Esmail Khan, care fusese rechemat de guvernul său, dar care încerca să justifice necesitatea unui consulat iranian la Izmir, a cerut să încredințeze protecția intereselor iraniene consulatului bulgar din Smirna. Guvernul bulgar a fost de acord cu această propunere, dar rezultatul Primului Război Mondial și ruptura relațiilor dintre Bulgaria și Turcia au împiedicat punerea ei în aplicare.

O altă prietenie s-a legat între reprezentanții noștri în Turcia, Todor Pavlov și Gheorghi Balamezov, și una dintre cele mai proeminente figuri nu numai din diplomația iraniană, ci și din viața publică iraniană din acea vreme, Mohammad Ali Foroughi, care era ambasador în Turcia și reprezentant la Liga Națiunilor (LNO). A devenit apoi ministru de externe al Iranului. În capitolul patru, care se referă la relațiile comerciale și economice, descriu negocierile purtate cu el pe tema unui acord comercial între cele două țări în 1929-1930.

Contactele comerciale, precum și relațiile culturale sunt discutate în capitolul patru. Nu voi intra în detalii aici. Am vorbit deja despre acordul comercial. Mulți bulgari au participat activ la viața socială și politică din Iran și la apropierea dintre cele două popoare. Îl voi menționa aici doar pe fondatorul geografiei economice bulgare, Anastas Beșkov, care a realizat un studiu despre Iran după o vizită acolo ca parte a unei expediții științifice germane între 1924 și 1926. Avem un medic celebru, Alexander Atabekyan, care a lucrat în Iran pentru o lungă perioadă de timp de la începutul secolului trecut. Avem chiar și un investitor pe nume Marko Dancev, care a fost implicat în investiția pentru calea ferată Jolfa-Tabriz. Și nu în ultimul rând, avem două feluri de ambasadori ai Bulgariei și ai călătorilor, dintre care unul este menționat în cartea Verei Stefanova – Lyuba Kutinceva. Cealaltă, Anka Lambreva, își leagă viața de Iran. Ea are familia în Iran și s-a întors în Bulgaria destul de târziu.

Capitolul cinci începe cu o prezentare a emigrării forței de muncă bulgare în Iran. Acesta este un fenomen care nu este deloc cunoscut de către cercetătorii istorici bulgari. Cercetătorul nostru, profesorul Penka Peikovska, care a făcut cercetări despre emigrația forței de muncă bulgare în acea perioadă, a abordat în principal emigrația în Europa Centrală. Am contactat-o, am vorbit cu ea. S-a dovedit că nu avea nicio idee că ar fi existat emigrație în Iran. Și, conform documentelor, în perioadele de vârf aveam undeva la 1.500-2.000 de persoane în acea țară. Acești oameni erau în principal muncitori în construcții, zidari. Dar au existat și designeri, pictori, decoratori, ingineri și mecanici care au lucrat mai ales în proiecte de infrastructură iraniene în timpul lui Reza Șah, când acest tip de activitate a luat proporții foarte mari. Atunci a fost construită calea ferată transiraniană. Mulți dintre lucrătorii noștri au lucrat acolo. De asemenea, au construit drumuri, poduri.

Prezența emigrației muncitorești bulgare în Iran a devenit principalul motiv pentru deschiderea unei legații bulgare în aprilie 1939, condusă de unul dintre diplomații noștri proeminenți. Am inserat singura sa fotografie în carte. Dimitar Dafinov a fost un diplomat cu o experiență de 21 de ani în cadrul Ministerului de Externe, lucrând în mai multe ambasade – cea mai recentă fiind cea de la București, unde s-a ocupat, printre altele, de dosarele lucrătorilor noștri din Iran. Închiderea legației bulgare în septembrie 1941 a fost una foarte dramatică, care a avut loc în contextul invaziei Iranului de către trupele britanice și sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și al ultimatumului adresat Iranului de a rupe relațiile diplomatice cu țările din Pactul Tripartit.

Capitolul șase analizează relațiile cu Iranul după întreruperea relațiilor diplomatice, când protecția intereselor ambelor țări în cealaltă țară a fost încredințată misiunilor suedeze. Aici ne concentrăm în principal pe activitățile misiunii suedeze de la Teheran, care au fost impresionante și nu este o coincidență faptul că cinci diplomați suedezi au fost decorați cu Ordinul Meritul Civic de către guvernul Frontului Patriei. Printre aceștia se numără distinsul diplomat Gunnar Järing, care, după Războiul de Șase Zile din Orientul Mijlociu din 1967, a devenit trimisul special al Secretarului General al ONU în regiune.

Un fapt puțin cunoscut este deportarea în lagăre a unui număr mare de cetățeni bulgari care locuiau în Iran de către forțele de ocupație britanice. Cei mai mulți dintre ei au fost exilați la Dehradun, în India britanică, un oraș situat la poalele munților Himalaya. Există rapoarte privind aproximativ 100 de prizonieri bulgari din colonia din Iran. Mai mulți compatrioți de-ai noștri au fost direcționați către o altă tabără din statul Maharashtra. A mai existat o altă tabără la Soltanabad, actualul Arak, în Iran. De repatrierea acestor persoane s-a ocupat Legația Suediei, iar după 1946, Legația Iugoslaviei, care a reușit să protejeze interesele bulgarilor. Saga acestor oameni s-a încheiat în 1947, când s-au retras din Iran în două grupuri mari și cu un grup de nave din India britanică. Majoritatea bulgarilor au fost astfel repatriați, dar o parte dintre ei au rămas în Iran în perioadele următoare.

Ajungem astfel la ultimele capitole, șapte și opt, când noile condiții ale perioadei Războiului Rece sunt discutate în ceea ce privește legăturile dintre cele două țări în contextul unor relații diplomatice întrerupte. Cele două țări se află în tabere diferite. Apoi, nu mai este nimic de explicat despre Bulgaria – poziția sa în Războiul Rece este clară. Iranul a devenit parte a blocului occidental. La mijlocul anilor ’50, țara a intrat în Pactul de la Bagdad, care a devenit apoi CENTO. Acest lucru explică în mare măsură contactele interstatale foarte episodice dintre cele două țări. Dar contactele dintre partide joacă un rol important în acest caz. Acestea se referă la partide și organizații cu convingeri de stânga.

În Bulgaria, Partidul Comunist se află la putere sub un guvern cu un singur partid sau cvasi-un singur partid de la sfârșitul anilor ’40. În timp ce partidul iranian de stânga Tudeh, care a fost înființat în anul 1941, este profund clandestin. Acesta întreține contacte cu partide afiliate, în principal din blocul socialist. Ceea ce este interesant aici este faptul că una dintre ședințele plenare ale Comitetului Central al Partidului Tudeh din 1958 a avut loc la Sofia. Partidul era atât de clandestin încât documentele care ieșeau din plenarele sale erau fără loc și fără dată. Dar noi avem documentat în arhivele noastre de partid că cea de-a cincea plenară a Comitetului Central a avut loc la Sofia. Un fost partizan, Vera Naceva, care fusese prim-vicepreședinte al Departamentului de politică externă și relații internaționale al Comitetului Central al Partidului Comunist, a fost atașată delegației iraniene. Există un raport păstrat de la ea. Și, apropo, din toate aceste documente, care au fost acum declasificate, se poate completa fără probleme istoria Partidului Tudeh iranian. Pentru că sunt relativ puține lucruri scrise în mod obiectiv despre el. 

În ceea ce privește contactele economice, care au fost destul de rare, am prezentat un tabel cu privire la începuturile tranzacțiilor comerciale și ale schimburilor de bunuri. Menționez, de asemenea, legăturile culturale. Manuscrisele de la Secția Orientală a Bibliotecii Naționale sunt foarte importante aici. Colecția orientală, care, de altfel, este una dintre cele mai bogate din Europa, conține 159 de manuscrise cu documente persane sau iraniene. Nu am spus nimic despre traducerile de poezie persană. Aceasta nu este cercetarea mea, dar am împrumutat-o în principal din lucrările lui Ivo Panov. Capitolul opt include, de asemenea, începutul contactelor sportive între cele două țări.

Toate cele 8 capitole menționate constituie partea principală a studiului, dar sunt precedate la început de o prezentare generală a istoriei Iranului, care are rolul de a familiariza publicul larg cu ceea ce este Iranul, precum și de o a doua parte introductivă care trasează pe scurt relațiile dintre cele două țări de-a lungul secolelor. 

În cele din urmă, închei cu o privire spre viitor. Am îndeplinit comanda Departamentului de Istorie de a scrie această schiță istorică. Acest lucru mă face să cred că ar putea fi încadrată, cu adăugarea perioadei moderne, ca manual de istorie iraniană pentru studenții de la Studii Iraniene. În cele din urmă, când voi ieși la pensie, peste doi sau trei ani, deoarece am nevoie de timp pentru a cerceta din nou Arhivele Centrale și arhivele noastre, mă gândesc să scriu despre următoarea perioadă a relațiilor din anii ’50.

Îmi cer scuze pentru că poate v-am obosit cu atâtea discuții. Vă mulțumim încă o dată foarte mult.

Foto: Diplomatul Anghel Orbețov (față stânga), președinta Institutului Diplomatic Bulgar Tania Mihailova și diplomatul Petăr Kraicev (sursa: Podul Prieteniei Persane)

Citește în limba engleză!

Citește în limba bulgară!

Abonează-te la canalul blogului Podul Persan al Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter! El are și canal din Telegram.

Leave a comment